Legendele sfinţilor decapitaţi care îşi purtau capul în mâini şi vorbeau

Alte asemenea exemple sunt cele ale Sfântului Denis din Paris, considerat cel mai faimos, pentru faptul că şi-a purtat în mâini capul 6 mile de la Montmartre până în locul în care basilica sa urma să fie construită, ale Sfântului Gires de la Jara sau a Sfintei Winnifried a Walles-ului. Numărul acestor cazuri este de 120, cei care au trecut prin această experienţă fiind martirizaţi de către Biserică.

Sfinţii creştini nu sunt singurii al căror cap a supravieţuit după ce a fost separat de corp, în cultura celtică existând o fixaţie asupra acestei părţi a corpului, iar unele poveşti dinaintea celţilor creştini evocau, de asemenea, această temă, ceea ce ne face să ne întrebăm: Povestea acestor creştini a avut drept sursă de inspiraţie aceste elemente ale culturii celtice? Sau au apărut independent? Cazurile sfinţilor creştini nu sunt singurele. În miturile Greciei Antice, capul lui Orfeu, despărţit de corp de către menade (preotesele trace ale lui Dionis), a continuat să transmită profeţii. În legendele galeze se regăseşte, de asemenea, această idee.

• Holera, „mirosul morții” și Nicolae Iorga
• Cum a intoxicat propaganda nazistă România

Este tentant să credem că legenda lui Iustus este strâns legată de cultura celtică, mai ales că sărbătorile celtice de iarnă sunt asemuite cu Crăciunul. Însă, istoricul de artă Scott Montgomery a studiat această problemă şi a descoperit o serie de legende care aveau aceeaşi tematică şi care, potriivit spuselor sale, semnifică puterea sfinţilor după moarte şi îi localizează pe o poziţie de superioritate, divinizându-i. În viziunea sa, nu există absolut nicio legătură între cultura celtică şi aceste legende ale sfinţilor creştini, iar motivul pentru care s-a făcut această legătură constă în distanţa geografică dintre cele două tipuri de legende şi conjunctura în care acestea au fost difuzate. „Nu avem nicio dovadă cu privire la faptul că cineva cunoaşte aceste legende celtice, care sunt izolate de partea vestică a insulelor britanice, înainte ca această practică să apară în Italia sau în Franţa. Locul în care metoda aceasta a apărut nu are legătură cu cel în care au apărut legendele”, a afirmat acesta.

Există o o dovadă clară asupra faptului că în cultura celtică, care s-a răspândit în Europa şi în insulele Britanice până în momentul în care a avut loc cucerirea romană, cu câteva sute de ani înainte ca primul mileniu al erei noastre să înceapă, nu a existat o asemenea fixaţie asupra capului despărţit de corp. Însă, evidenţele cu privire la cultura religioasă celtică sunt extrem de fragile, iar cercetătorii au devenit din ce în ce mai sceptici cu privire la modul în care aceste legende ne pot da informaţii preţioase cu privire la trecutul culturii celtice.

Sursa: Atlas Obscura

Citeşte şi:

Poate creierul să funcţioneze separat de restul organismului?

Celtii – primii vanatori de capete din Europa

Un mormânt celtic vechi de 2.500 de ani, descoperit în Franţa